După-amiaza ultimei zile de ședere în oraș și
prima jumătate a zile următoare au fost alocate în general plimbărilor care au
atins o oarecare tentă istorică. Vremea bună ne-a îndemnat să ne plimbăm
inițial prin oraș și apoi în ziua următoare să urcăm cu mașina până pe Muntele
Măgura, descoperind astfel o nouă bucată de istorie și spiritualitate
românească.
Așa cum precizam în
episodul anterior, trecând de la joacă și chicoteli amuzate, am descoperit o
locație istorică amplasată central, denumită așa cum se menționează în diverse
surse pe internet ”ansamblul Bisericii Sfântul Nicolae”. Biserica, acum rămasă
în ruină, deși este menționată a fi monument
istoric de interes național, a fost ridicată în 1580 și apoi modificată în 1768
și 1883, având un zid construit în 1768 și mult mai recent ridicat, prin 1932,
un ansamblu memorial pentru cei căzuți în luptele din perioada 1916-1918.
Biserica are
tencuiala exterioară căzută, se mai pot observa pe alocuri zone în care existase
cândva și pictură exterioară, acum deteriorată și ștearsă și pare destul de
șubrezită, deși nu apare aplicată vreo bulină seismică pe ea. Singurul așa-zis
avantaj este faptul că nu este într-o zonă amplasată la stradă și astfel nu se
vede foarte bine de departe, poate și de aceea nimeni nu pare să-și fi dat
interesul pentru a o renova.
Cimitirul, fiind de
construcție ceva mai modernă, flancat de două tunuri destul de complete,
pare
să fi rezistat ceva mai bine, deși piatra crucilor eroilor îngropați sunt
acoperite de mușchi sau licheni și pe unele nu prea se mai distinge inscripția
aferentă.
De asemenea monumentul central, la care probabil se mai depun coroane
de flori uneori pare șubrezit și deteriorat, cu steaguri lipsă, însă cu plăcile
comemorative în bună stare, fiind menționate multe nume de eroi, simpli soldați
sau ofițeri, în primul rând români, chiar dacă unii par de alte etnii, care
s-au luptat și au căzut pentru a apăra acest petic de pământ românesc, căruia
toți îi spuneau patrie.
Plimbându-te printre morminte te surprinde simplitatea lor și modul în care pare că trec treptat în uitare.
Ca să fac o paranteză, îmi amintesc un alt cimitir de acest gen, dintr-o
altă parte a Moldovei în care câțiva pensionari se mai strângeau uneori și mai
îngrijeau acele morminte, poate dintr-un spirit civic care dispare treptat din
toți dintre noi cei care ne lăsăm copleșiți de alte probleme, de alte moduri de
a ne structura timpul liber, un mod prin care ca și alte generații trecute,
uităm din ce în ce mai mult să fim în primul rând oameni. Modernitatea ne-a
complicat existența treptat și nu ne rămâne altceva de făcut decât să privim cu
neputință la tot ceea ce dispare de lângă noi, prinși prea mult în propriile
noasre probleme. Istoria rămâne până la urmă o simplă poveste, uneori foarte
romanțată, alteori mult prea misterios prezentată de învingători și de foarte
puține ori reiese adevărul care ar trebui să miște o națiune. În general știm
că ceva a fost bun sau rău din istoria noastră doar prin prisma a ceea ce au
dorit conducătorii să știm, prin prisma a ceea ce a trecut de cenzura manualelor
de istorie și doar recent ies la lumină multe alte adevăruri pe care nu le-am
învățat, citit sau aprofundat în zilele de școală. Se întâmplă să devii patriot
doar cu gândul, cu visarea de o clipă și apoi părăsești aceste locuri și revii
la modernitate și problemele ei și uiți iar.
După această scurtă incursiune în istorie a urmat o pauză până în ziua
următoare când, am făcut un popas în curtea fostei mănăstiri Răducanu, actual
biserica ”Buna Vestire”, refăcută prin 1763, monument reprezentativ pentru barocul
târziu moldovenesc și având în curtea ei o serie de
morminte ale unor familii de mari boieri precum și al diplomatului și
scriitorului Costache Negri. Ca în mai toate bisericile sau mănăstirile din
Moldova te învăluie acel aer de poveste, de liniște și de pace sufletească.
Iarba înflorită se îmbina cu parfumul unor crini albi și cu zumzet de insecte,
câțiva tei își aruncau umbra pe una din laturile bisericii albe. Părăsind
curtea vedeai stânca pe care era amplasată biserica și în vale apa Trotușului curgând
repede și învolburată. Chiar peste drum de curtea fostei mănăstiri era amplasat
și un mic memorial în cinstea unor eroi și mai bătrâni, care au luptat pentru o
primă Românie, în Războiul de Independență din 1877, memorial străjuit de două
tunuri la care încă se puteau manevra unele piese de reglaj al înălțimii sau
direcției, deci se pare că rugina și umezeala nu pătrunseseră încă la
mecanismele și rotițele angrenajului. La fel ca și în alte părți ale orașului,
monumentul părea prost întreținut și îngrijit, dar asta nu ne-a împiedicat să
aruncăm o privire și să descoperim iar o frântură de istorie.
A urmat ceva timp alocat băiețelului prin parcul Măgura, alergat și cățărat
pe tobogane, învârtitori, căluți și balansoare și apoi, înainte de lungul drum
spre casă, am revenit iar pe tărâmul poveștilor cu oameni simpli deveniți eroi
în luptele pentru patria lor, pentru pământul strămoșilor lor.
Așa cum aminteam și în primul episod al acestui blog, în timpul Primului
Război Mondial s-au purtat lupte sângeroase în care s-au remarcat o serie de
eroi ai orașului Târgu Ocna. Site-urile amintesc de medicul Mircea Bruteanu,
locotenentul Gheorghe Enescu, de asemenea printre alți eroi se numără și legendarul
caporal Constantin Mușat, care deși având un braț amputat în urma unor lupte
din zona Râpa Roșie, a continuat să lupte ca și aruncător de grenade până în
momentul în care a căzut la datorie în timpul celei de-a treia bătălii de la
Oituz în zona Dealul Chioșurile și care are o cruce chiar lângă monumentul de
pe Muntele Măgura, mutată acolo din locul unde fusese răpus.
Pentru unii din acești eroi, ca și pentru urmașii lor, cei care au
beneficiat de vrednicia cu care aceștia și-au apărat pământul patriei s-a
ridicat pe Muntele Măgura, în cinstea multora din bătăliile purtate pe
dealurile din zonă, pe frontul Oituz-Cosna-Cireșioaia, un mic monument devenit muzeu,
Monumentul Eroilor de pe Dealul Măgura.
Este unic în țară, atât prin amplasament (520 m altitudine) și pe partea nord-estică a Muntelui Măgura, cât și din punct de vedere architectural. Construirea Monumentului a început în anul 1925, sub domnia regelui și s-a terminat în anul 1928 și este închinat celor peste 14.000 de ostași căzuți pe frontul amintit mai sus. Muzeul abundă de relicve istorice, piese de armament, de uniforme militare, documente și poze de pe front, poze cu ostași sau comandanți în diverse ipostaze de pe front, cu citate adresate tuturor celor ce poate au uitat de acești oameni și de jertfa lor.
Practic în micul spațiu de la parter și cele două etaje ale monumentului se respiră istorie, patriotism și te vezi transpus într-o altă lume, mai veche, total diferită de agitația celei prezente.
De la ultimul etaj se poate admira o bună parte din Valea Trotușului, din pădurea Muntelui Măgura precum și orașul Târgu Ocna și chiar o parte din drumul spre Slănic Moldova. Cu un binoclu bun cred că poți pierde minute întregi privind minunățiile peisajului.
Ca să ajungi la acest Monument ai de urcat vreo 5 km pe serpentine înguste și cu asfalt crăpat pe alocuri, serpentine umbrite de vegetația bogată aflată în plină vară și care datorită furtunii din urmă cu două zile a avut ceva de suferit, pe alocuri observându-se resturile de crengi îndepărtate de pe stratul asfaltic. Dar acest drum întortocheat și ușor incomod de străbătut conduce la un monument minunat și apoi la o mănăstire cu o curte plină de flori și răcoare și cu o biserică impunătoare și minunat împodobită pe interior asemeni multor mănăstiri vechi din Moldova, putând spune astfel că dai hrană și trupului și minții și sufletului cu o singură plimbare.
Deși au fost concentrate atât de multe în doar două zile și am și avut cu noi băiețelul, pot spune că locurile te îmbie să revii și să le explorezi mai îndelungat și chiar să descoperi minuni noi, precum situl arheologic, aflat în cartierul Podei, la 500 m sud-est de Târgu Ocna, pe malul drept al Trotușului, unde se află urmele cetății Utidava din perioada La Tène a culturii geto-dacice sau vestigii arheologice din așezări aparținând culturilor Cucuteni și Monteoru.
Toate aceste minunate
locuri mă fac să mă simt mai puțin atras de modernitatea care ne înconjoară și
să îmi imaginez o ascundere față de tot ce ne înstrăinează de vechile valori,
de vechi obiceiuri și legende, însă doar imaginația lucrează și apoi revin cu
picioarele pe pământ și cu regretul de a nu fi capabil să mă rup de tot cea ce
reprezintă realitate și viață cotidiană.
La bună revedere!
