Pe cărări de munte

          E trecut de idele lui august și soarele arde încă cu putere în această după-amiază în care drumul ne-a purtat pe meleaguri transilvane, spre niște creste pierdute sub soare, urmând o potecă care urca, șerpuind, printre pinii ce își revărsau aroma suavă sub adierea unui vânticel leneș.

Este ciudat însă că lipseau marcajele, indicatoarele turistice sau orice altă informație care să ne anunțe cu privire la finalitatea acestei călătorii. A fost oarecum descurajant și chiar ne-a făcut într-un final să renunțăm să mergem așa, parcă pe „orbește” în căutarea cascadei Cetii din Cheile Cetii sau a Băilor Romane de la Cetea așa cum i se zicea de localnici acestei curgeri de apă.

Satul a rămas în urmă, dar nici un indicator nu se zărea prin preajmă și nici un om care să poate fi întrebat, pentru a afla care din căi este cea potrivită pentru a ajunge la cascadă din cele două care ne-au apărut în față: una desfășurându-se lin, spre stânga și alta, spre dreapta, care pare că urca spre un pâlc de pădure, urmând câțiva stâlpi pe care atârnau niște cabluri electrice.

Poate dintr-o comoditate, poate și pentru că nu era nici o grabă, nu am căutat mai multe informații, mai multe lămuriri cu sprijinul tehnologiei și am decis să „ascultăm” doar de indicațiile succinte oferite de o aplicație de cartografiere digitală, aplicație care până la urmă ne-a îndrumat pe calea oarecum greșită și mult prea lungă. Am ales drumul care urca, privind spre piscurile din zare și cu speranța că între acele piscuri ar trebui să se găsească și cascada, dar și niște marcaje turistice care lipseau acum la început de traseu.

Am pornit cu hotărâre să descoperim această cădere de apă pe traseul care părea că urcă puțin mai hotărât la acest început, cu umbra pinilor ce făcea mai plăcut urcușul și ne îndemna pe noi, drumeții oarecum dezorientați, să nu renunțăm la a porni spre aventură.

Am reușit să ne ascundem destul de repede de soarele încă fierbinte pe sub streașina unor pini care ne ofereau umbră și un parfum plăcut, un amestec de rășină și polen cu aromă ca de vanilie, poate chiar de la inflorescențele din vârfurile ramurilor pline de ace lungi și verzi. Sub această umbră, urcușul a părut parcă mai puțin dificil și apoi poteca a început să șerpuiască fără alte denivelări.

Nu a durat mult și soarele a profitat iar de faptul că drumul nu mai era străjuit de copaci și a început din nou să ne încălzească tot mai tare. Eram totuși hotărâți să vedem cascada, chiar și în această fugă de soarele încă fierbinte. Ne mai opream pe sub câte un pom mai răzleț sau căutam câte un strop de umbră oferit de șerpuirea potecii. Uneori ne ieșeau în cale câteva tufe mai înalte de scoruș, alteori niște pruni, mai mult sau mai puțin sălbăticiți și care cine știe cine și când îi plantase pe acolo.

Mergeam agale, fără grabă și cu speranța că distanța care părea că se micșorează, conform aplicației folosite să ne scoată la iveală, de după vreo cotitură, stâncile care ascundeau cascada. Priveam peisajul din vale și stâncile spre care ne îndreptam, apoi copacii verzi, dar și potecile care uneori se dezvăluiau printre aceștia, pentru ca mai apoi să se piardă prin lăstărișul des și care descurajau parcă coborârea la care deja începeam tot mai des să ne gândim. Părea că drumul nostru nu va avea finalitatea dorită. După fiecare nouă cotitură poteca părea că se continuă mai departe, urcând treptat și îndreptându-se către niște stânci golașe și stinghere care nu prevesteau nimic încurajator.

 

        Ne-am mai oprit să gustăm câteva prune coapte, apoi niște mure de pe rugii încărcați de rod, am privit la fructele de pe arbuștii de porumbar, dar oboseala se simțea tot mai pronunțat, era totuși a doua plimbare de anvergură din acea zi și parcă deja era prea mult pentru noi.

După o nouă cotitură ne-am oprit o clipă să admirăm peisajul de la înălțime, valea, crestele răzlețite, satul care se zărea lăsat în spate și am hotărât apoi să continui doar eu până la punctul de final pe care îl arăta aplicația de pe telefon.

Singur am urmat mai departe poteca sub soarele care nu mai putea fi ascuns de arbuștii pitici și tufele răzlețite și chiar am mărit pasul pentru a descoperi oarecum dezamăgit faptul că finalul anunțat de aplicația din telefon nu arăta decât o stâncă golașă, înconjurată la bază de arbuști și tufe răzlețe, cu câteva poteci care duceau spre vale, dar care puțin mai jos se pierdeau prin tufe și rugi de mur și care nu păreau că duc de fapt nicăieri. Nu îmi venea să cred că acesta era finalul unui traseu care inițial părea că ne va conduce spre ceea ce doream să vedem.

Am decis să nu merg mai departe, căutând ceva ce poate că trebuia descoperit urmând drumul pe care inițial îl părăsisem și am decis să revenim altcândva, mai odihniți, mai pregătiți, mai atenți în a căuta informațiile corecte.

Dezamăgirea și oboseala nu ne-a alungat chiar cu totul buna dispoziție și apoi, chiar când am ajuns din nou la pâlcul de pădure în care predominau pinii am auzit zgomotul unei mașini care se întorcea de pe drumul pe care noi îl considerasem greșit, dar care mergea drept, prin pădure, urmând parcă și un firicel de apă.

Am revenit spre marginea satului unde lăsasem parcată mașina și am aflat într-un final, de la alți drumeți care era drumul corect și că traseul urmat de noi era mai lung și înconjura cumva de-a lungul piscurilor zona cascadei. Se ajungea, se pare, tot acolo, dar după mai mult efort.

Am verificat mult mai târziu informațiile și se pare că drumul ales de noi era un traseu pe care se putea coborî apoi spre mai multe căderi de apă, dar care se pare că era pentru drumeți mai bine antrenați și care trebuiau să aibă și echipament de escaladă sau cel puțin așa lăsau să se înțeleagă descrierile făcute de drumeții care îl parcurseseră.

O, cât de tare ne păcălisem acceptând urcușul, dar acum nu se mai putea face nimic.

Poate altă dată vom adăuga și alte impresii și poze la fel de frumoase ca cele făcute acum și poate vom prinde și cascada care nu a vrut să ni se descopere de această dată, păstrându-și misterul.